Home Povești de viață Broasca

Broasca

Când ne-am întâlnit prima oară, nu ne-am privit prea bine. De fapt, eu nu am văzut-o deloc: era întuneric în curte, iar tufa sub care se pitise o ascundea atât de bine încât ar fi putut fi și un câine cu pene că tot ar fi scăpat nereperat. Mi-am închipuit că este un șobolan de la șantierul din apropiere emigrat în hortensiile mele. Mă și gândeam cum fac să scap de rozătoare.

A doua oară, ne-am întâlnit pe casa scărilor. Eu ieșeam din casă, ea stătea cuminte pe preșul de la intrare. M-a speriat, pentru că, de obicei, pe scări, te întâlnești cu vietăți cu două picioare (vecini, poștaș), nu cu patru. Nu-mi explic nici acum cum a putut urca cinci trepte mult mai înalte decât ea. Am luat-o cu tot cu preș și am proiectat-o – credeam eu – peste gard. Am calculat greșit: a virat în zbor la dreapta și a dispărut pe alee. La fel de inexplicabil precum a urcat scările.

Într-o seară încă, am dat nas în nas. Sau, mai bine, nas în… bot, să zicem. Aproape mi-a sărit în brațe de sub tufa de trandafiri pe care o tundeam. Și atunci am văzut-o bine: maare cât un pumn de bărbat, maronie și buboasă. Se uita la mine cu ochi ei maronii de broască, temătoare și curioasă totodată. Opt secunde mai târziu, s-a strecurat sub zmeură și dusă a fost. Mi-am dat seama că a ei trebuie să fie și gropița de sub nuc, apărută în pământ, prea mică pentru un șobolan și prea mare pentru un greiere.

Am aflat scotocind pe net că este o broască de pământ. Pelobates fuscus îi zice și se spune că este bună în grădina omului, pentru că se hrănește cu larvele unor dăunători precum țânțari și melci. Nu-i plac deloc chimicalele, fie ele îngrășăminte ori insecticid. Își sapă culcuș în pământ, uneori până la adâncimi de peste doi metri, unde poate trăi și opt luni, fără contact cu exteriorul.

Deci matale mișunai prin curtea mea! Ce nu pricep cu niciun chip este cum a ajuns aici, în condițiile în care astfel de broaște trăiesc în apropierea bălților. Am înțeles, în schimb, de ce au dispărut țânțarii…

Sursa foto: FieldherpingRomania

Ne-am întâlnit iar într-o seară, pe la 9. Vietate nocturnă, ieșise din culcuș și se târșâia ușor pe lângă tufele de zmeură, unde este mereu umezeală. Nu m-am mai speriat de ea și nici nu mi s-a mai părut așa urâtă. Ba chiar mi-a devenit simpatică. Două seri mai târziu, la aceeași oră, am auzit roșiile mișcându-se. Recunoscătoare că am scăpat de țânțari, am lăsat-o în pace, să-și facă rondul de seară.

Practic, am adoptat-o, așa că acum avem un hamster în casă și o broască afară.

Este cel mai practic animal de (lângă) casă: nu cere de mâncare, nu trebuie să îi curăț cușca, iar la plimbare iese singură, dacă și când are chef. Am doar grijă să ud din când în când iarba. La iarnă, se îngrijește singură de propriul culcuș, nu trebuie să o duc în casă, sub dulap. (Așa făcea o prietenă cu cele două țestoase aduse din țări străine: le punea sub bibliotecă în noiembrie și le scotea la lumină după câteva luni, timp în care doar le ștergea de praf, din când în când.)

Iar pentru că orice animal de casă are un nume, am botezat-o Bufo. Momentan, Bufo este singurul locuitor cunoscut al orașului Broscopolis, așezare subpământeană în care ursul Fufu și gândacul Adormilă ajung în călătoria lor. Dar asta este altă poveste…

Tu ce crezi? Spune-mi parerea ta comentand mai jos.

%d blogeri au apreciat: