Home Școală Frica

Frica

Este suficient sa intri in orice scoala, la o ora de curs sau chiar la o sedinta cu parintii ca sa iti dai seama ca primul lucru – si poate singurul – care functioneaza aproape impecabil in scoala este frica. Un sentiment idiot, din cauza caruia vom bajbai probabil inca 20 de ani cu ochii in pamant. Ca sa nu ne impiedicam, Doamne fereste!, de vreo sansa si sa fim nevoiti sa facem ceva cu ea. 

Copilul se teme sa nu intarzie la prima ora, parintii ca nu ajung la timp la serviciu. Il imbraca pe ala micu` cu doua pulovere si trei randuri de sosete de frica sa nu raceasca. Ii debarca apoi in poarta scolii cu aceleasi „sa fii cuminte” pe buze si cu frica in suflet ca cine stie ce-o mai face la scoala si cum o mai supara pe doamna tocmai azi, de 1 martie.

Parintele pleaca apoi la celelalte frici – de factura la gaze, de raportul lunar, de toanele sefului, de bugetul YTD si de Jeni de la contabilitate, care taie mereu din salarii ca s-a depasit plafonul lunar la telefonul fix de pe birou. C-asa-i in companie: zambetele dau bine doar in pozele de pe site, iar viata nu-i ca-n filme. Al naibii model de dezvoltare personala, nu?

Copilul – cu ale lui: „sa nu tipe doamna, sa nu ma prinda ca am gresit la teme, sa nu iau nota mica la test si sa ma certe ai mei, sa nu…, sa nu…, sa nu…. M-as juca afara in pauza, dar nu am voie, as fugi dupa baieti pe hol, dar mi-e frica de cei mari, as citi din cartea din ghiozdan, dar nu vreau sa rada ceilalti de mine si sa spuna ca sunt tocilar. Si oricum trebuie fac altceva: sa repet inmultirile si impartirile, sa fac temele, sa lucrez suplimentar….”

O viata mica, ghidata de NU AI VOIE SA si TREBUIE SA, transmise continuu si in toate felurile pana la anihilarea propriei vointe. Si o mie de frici ridica frontiere tocmai acolo unde limitele ar trebui sa dispara. Oare ce om iese atunci cand educi un copil asa?

We’re not numbers, we’re free, we’re so alive,

Cause the day we give in is the day we die.

Lasa, copile, se rezolva si cu impartirile, si cu inmultirile, doar de aceea s-au inventat meditatiile. Clasa pregatitoare, clasa a doua, a treia, chiar nu conteaza, avem oferta potrivita pentru toti! Chiar si pentru parinti, daca nu sunt in stare sa faca temele cu copiii lor / copiilor asa cum a explicat doamna in clasa. Cum altfel sa scapi de teama ca iti dezamagesti copilul daca nu inveti cum sa faci teme cand el nu mai poate? Caci visul lui legat de timpul petrecut cu tine este sa ii calculezi la mate cand el doarme cu capul pe birou. Clar!

Da, materia e multa, programa e stufoasa. Noi, profesorii, stim cel mai bine. Noi stim cat nu inteleg copiii, cate manuale trebuie sa puna ei in ghiozdan, cate teme primesc de facut, ce rezultate sunt la teste, ce note primesc. Noi facem evaluarile, noi stim rezultatele lor, noi ii impingem catre performanta. Sunt si raniti in lupta asta, altii cad pe front chiar, dar noi ne batem pana la unul ca ei sa invete. Noi facem fisele cand nu avem manuale, noi corectam lucrari pana tarziu in noapte, noi facem situatii si evaluari pentru statistica inspectoratelor, noi nu avem cu ce sa traim macar la fel de bine ca elevii nostri, noi, noi, noi…

Si noi, parintii, mergem mai departe, rezistam si azi, si maine, si la anul viitor, si intr-a cincea, si intr-a noua, si la bac, tarand copiii de la o tema la alta si de la meditatie la alta! Noi platim meditatiile, noi stam de vorba cu ei cand incep sa chiuleasca, noi rezolvam cand se aduna absentele, noi facem totul ca ei sa ajunga oamenii care noi nu am putut fi. Noi, noi, noi…

Ana a lui Manole nu stia ce-i frica

Niciun test NCAP nu ar putea demonstra o anduranta mai mare decat ce am adunat noi in zeci de an de mars taras cu nasul in tarana, nu-i asa? Ana lui Manole mai are de invatat despre sacrificiu pana sa ne ajunga. Da, caci ii spunem sacrificiu, nu frica. Ne e prea frica sa il numim asa.

Ne e prea frica sa recunoastem ca ne e frica. De esecul copilului nostru, desi esecul este si el o lectie de viata, iar viata lui e a lui, nu a noastra. Ne e frica de reprosurile ca nu am investit in el, desi prima investitie trebuie sa fie increderea in fortele si in alegerile lui. Ne este frica sa il aparam cand nu mai poate duce atata scoala, ca sa nu il ia doamna la ochi si sa creasca ploconul la marirea de nota. Ne este frica sa il lasam sa vorbeasca, sa nu auzim ceva care sa arate ca sacrificiul nostru a fost degeaba. Ne este frica sa facem un pas in fata, ca sa nu iesim din randul lumii. Lumea a carei gura oricum nu o vom inchide in vreun fel.

Si lor le e frica, profesorilor. Sunt asa de mici si de singuri, in fata unui minister atat de mare si de bine sustinut de edituri, universitati, parlamentari si alti sfertodocti. Vocile mari – cum ar fi academicianul Solomon Marcus ori profesorul Dorel Zaica – raman doar voci la televizor. Vocile mici lasa in urma liniste apasatoare la sedintele cu parintii si incurajari timide pe hol, in soapta, ”sa nu o suparam pe Doamna”. Doar tine meditatii gratuite la matematica pentru copiii nostri, nu?

Prof-Dorel-Zaica-Foto-Christian-Silva-JN

Nicio armata cu stilouri si cataloage nu se aduna in urma lor sa le sustina. Armata asta are alta lupta de dus: ”in olimpici sa ne batem ori in programe si meditatii date sa ne masuram?” Fereasca Dumnezeu sa ajungi sa te temi ca, la cealalta catedra, sta altul mai bun, care a trecut in galop prin programa si acum se destinde la trap prin ce trebuie predat anul viitor!

Mi-e frica?

DA, mi-e frica de mor. Mi-e groaza ca baiatul meu va invata de la ei ca umilinta e cea mai buna cale. Si ca va pleca si el capul de frica sabiei si ca va intoarce ci celalalt obraz, cand subtirimea obrazului e chiar ultimul lucru care te mai face azi remarcat intr-o turma.

Si am cosmaruri gandindu-ma ca, de fapt, ceea ce scoala il invata nu e frica, ci refuzul de a gandi, de a fi independent si de a se opune cand lucrurile stau stramb. Ma tem ca, orice as incerca sa ii spun eu acasa, nu va crede in mine mai mult decat in Doamna. Ori ca nu voi afla ce este de „reparat” la el decat atunci cand va fi prea tarziu ori prea scarbit.

Nu crestem oameni asa, ci roboti buni sa aplice la joburi in corporatii, unde sa le fie asignate taskuri care sa faca sens si sa achieseze la obiective stabilite de altii. Suna ciudat? Limba romana se uita asa usor, cand te chinui (ori chinuiesti, dupa cum doriti) sa vorbesti romgleza de frica sa nu iesi din rand.

Formam acum votantii perfecti pentru o societate in care doar aceia care nu s-au temut de legi au reusit. Construim constient si de bunavoie o natie de strigoi si o invatam sa supravietuiasca fara sa-si infrunte frica, stapanii ori propria umilire.

Tara asta a pierdut prea mult pentru ca generatii intregi au trait in frica. Si nu pricep la ce viitor poti sa mai speri cand cel mai bun lucru care iti reuseste este sa ii inveti si pe altii frica si sa o transformi intr-un scop in sine.

Tu ce crezi? Spune-mi parerea ta comentand mai jos.

%d blogeri au apreciat: