Home Călătorii Jurnal de vacanță pe Cheile Nerei

Jurnal de vacanță pe Cheile Nerei

Când concediul în străinătate este la îndemâna oricui, mi se pare de-a dreptul original să pleci în vacanță în locuri neumblate prin țară. Locuri în care ajungi doar dacă te țin mașina și picioarele, cum ar fi Parcul național Cheile Nerei – Beușnița, din județul Caraș Severin. Aici am ajuns noi, printre altele, în vacanța căreia tocmai i-am pus cruce.

Am plecat din București cu gândul că vom face în jur de o mie de kilometri, pe traseul Pitești – Craiova – Drobeta Turnu Severin – Orșova – Băile Herculane – Oravița – Sasca Montană – Băile Herculane – Baia de Aramă – Târgu Jiu – Râmnicu Vâlcea – București. S-a dovedit că am estimat corect lungimea, singura apreciere greșită privind cele patru zile considerate suficiente pentru a vedea tot ce ne-am propus, pe acest traseu.

herculaneAr fi fost mult mai multe de văzut, dar am decis să călcăm cu piciorul doar dincolo de Băile Herculane, în drumul spre Sasca Montană.

Șoseaua dintre Băile Herculane  și Oravița este în stare foarte bună și bine marcată și – ce m-a surprins în mod plăcut, după multe călătorii prin țară – cu parcări și popasuri curate și bine întreținute, unde poți sta la umbră fără să te gâdile câinii dând din coadă pe la picioarele tale.

La morile de apă

Am luat-o de la Herculane spre Bozovici – Oravița, pe DN 57 B, iar după ce am trecut de Iablanița, am făcut la stânga, spre Eftimie Murgu, pentru a ajunge la Rezervația mulinologică. Mai pe românește, pentru a ajunge la cele 22 de mori de apă (multe încă funcționale) împrăștiate pe Valea Rudăriei, în Munții Almajului.mori de apa

Aici vă trebuie nițică răbdare, pentru că cei circa 15 de kilometri pe care îi aveți de parcurs cu mașina, de la intersecție și până în rezervație, pe drumul 571F, nu sunt tocmai ce-și dorește un șofer, deși pot fi străbătuți destul de repede.

Morile au fost refăcute în ultimii ani cu sprijinul muzeografilor din Sibiu și – dacă găsiți ceva loc pe marginea drumului pentru a lăsa mașina – pot fi vizitate la pas, fără taxă de intrare, fiind răsfirate pe o distanță de 3 kilometri.

macinareCu toate că este cea mai mare rezervație de acest fel din sud-estul Europei, iar zona este superbă și cu multe posibilități de explorare, nu căutați cazare în zonă, căci mi-e greu să cred că veți găsi. Google mi-a indicat cea mai apropiată pensiune la circa 8 kilometri depărtare și niciun indicator din zonă nu mi-a dat de înțeles că aș putea să rămân peste noapte altfel decât în cort, dacă aș vrea.

Ne-am întors pe drumul principal și ne-am îndreptat spre Oravița. După alți câțiva kilometri, facem o nouă oprire, în locul prin care trece paralela 45, pe cheile Minișului, la cascada Bigăr. Probabil vă este cunoscută după ce a fost situată pe primul loc într-un top al celor mai frumoase cascade din lume…

cascada bigar

Șoseaua care merge spre Oravița străbate o pădure în care, în miezul verii, erau 23 de grade Celsius (pe aici nu au hăcuit pădurea ca prin alte părți). Doi pereți de frunze se întâlneau deasupra noastră, iar drumul șerpuia în sus și în jos, după cum unduia și apa Minișului alături.

padureAtât de frumos încât, scăzând timpul petrecut la mori, am parcurs în trei ore cei 109 kilometri dintre Herculane și Oravița. Un drum puțin umblat de turiști, dar cunoscut localnicilor și șoferilor de tir. Poate prea cunoscut, altfel nu-mi explic viteza cu care taie curbele, deși este evident că atunci când ai în spate câteva zeci de tone nu oprești la fel de ușor precum căruța, când frânezi să nu te duci la vale, în râpă.accident

Ieșind de pe minunatul drum din pădure, o poți lua înainte, spre Anina, să te plimbi cu ”Semeringul bănățean” – trenul care încă circulă pe prima cale ferată montană din România. Ori ai putea vedea Peștera cu Oase, locul în care au fost descoperite cele mai vechi rămășițe din Europa ale omului modern, botezat ”Ion din Anina”.

Noi însă am făcut la stânga, spre Oravița. Un orășel întins pe câțiva kilometri, în care găsești primul teatru din țară și, la nevoie, un spital surprinzător de ok.

Spre cel mai albastru lac

Câțiva kilometri mai departe, după Răcășdia, faci la stânga spre Sasca Montană. Urmează 17 kilometri de drum care amintesc de străzile dintre blocurile din București, la ieșirea din iarnă. Nu te omoară, dar nici nu circuli cum ar trebui. Un drum suportabil, totuși.sasca montana

Să găsești cazare în Sasca Montană, în miezul verii, nu-i așa simplu cum ai crede, cu toate că zona nu este nici pe departe exploatată turistic pe măsura potențialului său. De aceea e bine să ai deja rezervarea făcută, dacă ai ajuns până aici.

În Sasca Română (la 3-4 kilometri de Sasca Montană), pensiunea Casa cu roți ne-a fost reședință timp de câteva zile, oferind un confort pe care nu l-ai bănui când ieși de pe șoseaua asfaltată și iei sub roți drumul prăfuit de țară.

pensiuneOameni primitori, un cadru rustic și confort modern, îmbinate natural. Nimic din kitsch-ul care caracterizează, în alte părți, atâtea pensiuni de munte așa-zis rustice. Am decis: merită să parcurgi 520 de kilometri pentru câteva zile aici, mai ales dacă poți să aduni încă trei familii și să ocupi toate cele patru căsuțe.pensiune1 pensiune2

Ce-i de văzut în jur? Trasee sunt destule, iar selecția o faci în raport de cât te țin picioarele și de câți ani au copiii pe care îi ai cu tine. Mașina este o condiție sine qua non, căci trenul nu ajunge pe acolo și nici stații de autobuz nu am văzut vreodată pe munte.

Cele mai căutate obiective turistice din zonă sunt cascada Beușnița și lacul Ochiul Beiului, la care poți ajunge parcurgând cu mașina o parte din drum: venind dinspre Oravița, faci la stânga spre Păstrăvăria Beiului, cu câțiva kilometri înainte de Sasca Montană.

Deși infrastructura este total depășită de situație, zona este marcată, astfel că drumul către cascadă și lac nu este greu de găsit. Sunt circa 15 kilometri din șoseaua principală și până la păstrăvărie, din care doar primii 10-12 sunt asfaltați, dar greu de parcurs din cauza serpentinelor și a carosabilului îngust, astfel că cel mai bun prieten îți devine claxonul. Când se termină asfaltul, știi că mai ai cinci kilometri până la Păstrăvăria Beiului, pe drum rău de țară, accesibil doar șoferilor care au curaj și mașini capabile să urce (ceilalți pot parca în zonă), apoi alți cinci pe poteci de munte, până la cascadă.

motoCum ne considerăm curajoși din fire, iar mașina nu ne-a dezamăgit până acum, ne-am strâns centurile și am pornit ușor înainte, cu viteza a doua. Și asta a fost maximum atins timp de jumătate de oră, cât am parcurs cei cinci kilometri, presărați cu scurte opriri de admirat pârâul Beului și cascada Văioaga.

cascadaApoi am lăsat mașina la păstrăvărie și am luat la pas poteca, urmând traseul galben. Jumătate de oră mai târziu, lacul Ochiul Beiului se întindea albastru sub privirile noastre.

flori lacul bei1

Am luat-o iar la pas prin pădure, urcând spre cascadă și am odihnit cinci minute în Poiana Florii, locul în care – spune legenda – fiul pașei care cârmuia cândva acele locuri a întâlnit o frumoasă româncă de care s-a îndrăgostit iremediabil.

poianaAtât de mult i-a plăcut iubita încât ar fi vrut să o ia de soție, în ciuda dorinței tatălui său, care voia o femeie bogată pentru tânărul bei. Și atât de tare s-a supărat pașa încât și-a pus ienicerii să o omoare pe româncă, dar ea a fugit și, ca să scape de rușine, s-a aruncat singură de pe stânci. În locul în care a căzut, lacrimile iubitului care a plâns-o au format un lac, la fel de albastru precum ochii lui.

Sau – spune o altă versiune a legendei – fata a fost ucisă de turci, iar tânărul bei s-a aruncat de pe stânci de durere, în locul în care el a căzut fiind acum apele albastre precum ochii lui.

alta cascada cascada1

Nu știu, până la urmă, care este cea mai frumoasă cascadă din lume. Sunt sigură însă că Beușnița este fascinantă în perioadele în care firul de apă este suficient de puternic pentru a uda stâncile și a umple albia din jurul lor. Acum am văzut doar stânci îmbrăcate în verde, înconjurate de albia goală de apă, dar presărată din belșug cu mucuri de țigară.

Drumul de întoarcere este mult mai ușor, deși pare mai lung. Aproape trei ore ne-a luat să parcurgem traseul de la păstrăvărie la cascadă și înapoi, cu un copil de șase ani cu noi. Nu s-a plâns și a mers pe propriile picioare, fascinat de milioanele de fluturi albaștri și negri, de florile colorate și de povestea veche a lacului. A adormit, în mașină, ca să o ia de la capăt cu joaca ceva mai târziu, la pensiune.

Mă întreb cum ar fi zona aceasta dacă ar avea infrastructura pe care se așteaptă să o întâlnească orice turist și dacă ar fi promovată așa cum merită. Dacă ar avea drumuri, pensiuni, relee pentru retransmiterea semnalului de telefon mobil și coșuri de gunoi pe traseele montane cele mai circulate. Căci turiști am văzut: români, francezi, germani, oameni obișnuiți cu muntele ori plecați spre cascadă în șlapi și cu sticla de Cola într-o mână.

Ar fi probabil o zonă mai aglomerată și – cred – mai murdară, mai amestecată, mai puțin sălbatică. Ar fi păduri mai puține și mai multe case ridicate agresiv în locul copacilor pe care acum sunt marcajele turistice. Oare nu-i mai bine să mai amânam un pic evoluția, ca să rămână curate acele locuri pe care străinii le cunosc mai bine ca noi?

Tu ce crezi? Spune-mi parerea ta comentand mai jos.

%d blogeri au apreciat: